Cu mult înainte de a vorbi despre orașul Amara au fost recunoscute valorile terapeutice ale lacului Amara, locuitorii din zonă utilizând în mod empiric apa și nămolul lacului. În Amara exista deci o intensă activitate balneară încă înaintea înființării primelor stabilimente de băi. Cercetările chimice făcute de Petru Poni în 1887 au evidențiat deosebita compoziție chimică a nămolului și a apei identificându-se cantități importante de oxid de magneziu, sodium și oxid de calciu. Apa lacului este sulfatat-clorurată, sodică, bicarbonată, magneziană. Nămolul sapropelic are calități terapeutice deosebite asemănătoare celor ale lacului Techirghiol. Există de asemenea izvoare minerale sulfuroase indicate în tratarea afecțiunilor aparatului digestiv.
Lacul Amara este cel mai important element hidrografic al localității. Are forma literei S, 168 ha suprafață, 4,2 km lungime, 4 m adâncime, lățimea 0,5 km și un volum de 2,3 mil. mc și este format pe Crivaia – vechea matcă a râului Ialomița. Alimentat de precipitații și de apele freatice, lacul a prezentat o tendință de creștere a nivelului începând cu perioada 1965-1966. Valori de peste 4 m adâncime au fost atinse în anii 1970-1971; pentru a împiedica inundarea terenurilor și a construcțiilor din apropiere a fost construit un canal pentru evacuarea apei în exces. Această măsură a avut o mare influență negativă asupra salinității apei: dacă în 1887 concentrația de sãruri a lacului Amara era de 89,45 g/l, în 1976 aceasta a ajuns la 7,7 g/l, ceea ce a favorizat dezvoltarea unei faune specifice apelor dulci. Concomitent s-a produs și reducerea proprietăților curative ale apei și nămolului, precum și scăderea rezervei de nămol.
Lista indicațiilor terapeutice este una cu care puține stațiuni se pot mândri:
- Afecțiuni ale aparatului locomotor
- Afecțiuni neurologice periferice
- Afecțiuni ginecologice
- Afecțiuni dermatologice
- Afecțiuni respiratorii, digestive, renale etc.